Dacă n-ar fi-n noi atâtea
Slăbiciuni și neputințe,
N-am mai judeca pe nimeni,
N-am vedea atât de bine
Astea-n celelalte ființe,
Am avea cu totul alte năzuințe.

Noi atunci vom recunoaște
Că avem cusururi mici,
Când dedesubtul nu-l pătrundem,
Când voim să ne ascundem
Cele mari, de inamici,
Iar noi suntem de fapt complici.

Cel ce nu vrea să-și îndrepte
Un cusur pe care-l are
Își tot caută-ndreptățire
După propria lui gândire
Și-și tot află apărare
Pentru propria-neascultare.

Nimeni nu-i atât de vrednic
Să nu aib-o slăbiciune,
Nici-o scadență sau hibă,
Nici atât de rău să n-aibă
Chiar nimic din cele bune.
N-are nimeni doar lacune.

Pe măsură ce iubirea
Piere de peste-o ființă,
O să-i vezi numai cusururi,
Numai scadențe de-a pururi,
Numai rău și neputință,
Numai clătinare-n credință.

Omul cel lumesc e grabnic
A se arăta-nzestrat
Și prin toate se fălește.
Credinciosul recunoaște
Că-i sărac cu-adevărat
Și numai Domnul e bogat.
Amin.
(Luni, 8 februarie 2021)